miercuri, 25 iunie 2014

Sfantul Ilie Lacatusu ne-a ajutat sa platim o mare datorie

Hristos a înviat! Sunt o soră de mănăstire, şi dau slavă lui Dumnezeu că a sosit momentul în care să îmi respect promisiunea: „Părinte Ilie, dacă ne vei ajuta, am să te mărturisesc tuturor!”. Cam aşa au început primele mele rugăciuni către acest sfânt.  
Ca orice om care îşi doreşte mântuirea, am petrecut în suferinţe, prigoniri, încercări de tot felul, însă ajutorul lui Dumnezeu nu a întârziat să apară. Tatăl meu vitreg m-a pus sa aleg între el şi Dumnezeu şi, pentru că nu am vrut să mă lepăd de Ziditorul nostru, nu a mai contribuit în casă cu bani şi ne-am separat total, hotărând de comun acord acest lucru căci, spunea el: „Dacă Dumnezeu e mai puternic decât mine, să vă ajute El!”. Mama avea un salariu derizoriu şi multe datorii pentru renovarea casei, care acum nu mai erau achitate în doi. În plus, moartea bunicii din octombrie 2012 ne-a mai adus o datorie pe care trebuia să o restituim cât de repede (4.000 RON). Am tot amânat până în primăvara anului 2013, când ne simţeam foarte presate de timp, de oameni.
Mama plângea, iar eu o asiguram că totul va fi bine, întrucât noi nu am rămas fără bani pentru că nu vrem să muncim, ci pentru că nu ne lepădăm de Dumnezeu. Însă atunci când noaptea venea să ne odihnească trupurile, eu plângeam îndoită şi-L rugam pe Dumnezeu sa facă o minune.
Am aflat de Sfântul Ilie, dar nu ştiu să vă zic de unde: de pe internet, din vreun pelerinaj… nu ştiu! Dar, auzind de minunile pe care le face, mi-am pus nădejdea că el va mijloci prin rugăciunile sale. Cert este că am ajuns la dânsul pe 12 decembrie 2012 şi pe 5 aprilie 2013 şi l-am tot rugat să ne ajute cu banii, în general, căci aveam mai multe probleme, cu tata, căci mă prigonea şi nu mai rezistam sufleteşte; l-am mai rugat să dăruiască copilaşi unei fete de la mine din sat, Lucia Gabriela M., care era tare mâhnită din cauza asta, şi unui părinte din Republica Moldova, Iulian R., care de zece ani nu primise răspuns de la Dumnezeu. În scurt timp minunile au avut loc; eu am aflat acestea de curând, după ce copilaşii s-au născut. Lucia are un băieţel, iar părintele o fetiţă. L-am mai rugat să o ajute pe soţia lui Vitalie M., Marina C. din Chişinău, care avea o problemă care o împiedica să se stabilească, împreună cu pruncuşorul lor, la Viena – loc în care soţul ei lucrează de câţiva ani. De curând s-a împlinit şi această dorinţă, însă la acea vreme noi aveam nevoie de ajutor şi nu îl puteam zări nici măcar în glumă.
Deci trecuse de luna aprilie, fusesem la sfântul şi eram tot mai îngrijorată. Am adormit plângând într-o seară cu gândul că mi-aş dori ca el să aibă racla nu aşa înaltă, ca eu să pot sta în genunchi, cu obrazul pe mâinile sale măcar câteva momente. Am adormit şi chiar aşa am visat. Mă aflam la biserica din sat, unde racla sfântului stătea în mijlocul bisericii. Eu eram îngenuncheată lângă el şi voiam să scriu un pomelnic cu cei din familia noastră, însă, după ce scriam, numele noastre se ştergeau. M-am îngrijorat şi, fără să îmi dau seama, am scris numele unei prietene din Bucureşti, Mădălina B., care, în realitate, fusese de curând la sfântul să se roage pentru noi. Numele ei l‑am scris cu uşurinţă, iar apoi şi pe ale noastre (tata, mama, eu şi sora mea, cu zece ani mai mică). Mi-am aşezat obrazul pe mâinile sfântului şi am început să plâng: „Părinte, te rog, ajută-ne! Nu ne lăsa! Zi-mi că o să ne ajuţi sau dă-ne un semn! ”. Părintele a deschis ochii. Era îmbrăcat în veşminte preoţeşti albe şi arăta ca şi cum tocmai ar fi trecut la cele veşnice. A ridicat încet mâinile şi m-a mângâiat pe creştet. „Părinte, zic, dar o să o ajuţi şi pe Mădălina?”, „Am s-o ajut!” a răspuns bucuros. „Şi pe Liliana?” (o prietenă tot în Bucureşti, cu chemare spre călugărie), „Şi pe Liliana!”. Mă mai liniştisem…
   În biserica din sat se află o bucată de material pe care am atins-o de mai multe sfinte moaşte cu ocazia prăznuirii Sfântului Dimitrie cel Nou de la Patriarhie, în anul 2011. Atunci fusese adus şi Capul Sfântului Andrei. În vis uitasem de acest lucru, dar Sfântul Ilie Lăcătuşu s-a ridicat în raclă, a privit bucuros biserica şi a zis plin de admiraţie, de sfinţenie: „Este atât de frumos aici în biserică!!! Duminică, Sfântul Andrei iese în pragul bisericii să întâmpine lumea, însă lumea nu îl bagă în seamă. Ea doar vorbeşte şi îl ocoleşte nepăsătoare…” M-a privit cu blândeţe şi mi-a zis: „Hai, să-ţi citesc o rugăciune, să te linişteşti!”. În acel moment s-a mai întâmplat ceva ce nu îmi este încă îngăduit să povestesc, dar menţionez totuşi, pentru ca atunci când Dumnezeu va rândui să dau mărturie, să nu pară că am adăugat ceva cu voia mea, din slava deşartă, sau înşelare.
   M-am trezit, m-am bucurat, dar am vrut să trec cu vederea, căci visele pot fi înşelătoare. Au mai trecut două-trei zile şi îmi dădea târcoale un aer de descurajare pe care nu voiam nicicum să îl primesc. Am mai avut şi o ceartă zdravănă cu tata, care m-a ocărât atât de tare, şi m-am străduit atât de mult să fiu puternică şi demnă şi un bun apărător, după putinţă, al lui Dumnezeu (ceea ce nu îmi stă în caracter, căci sunt foarte sensibilă), încât seara, când toată lumea a adormit şi am rămas cu gândurile mele, am cedat şi atâta am plâns, până mi s-au umplut de lacrimi şi urechile şi pieptul şi perna… şi mi‑am zis: „Doamne!!! De m-aş trezi dimineaţă şi de‑ar veni cineva… oricine… un necunoscut şi să-mi zică: «Hai, să te duc până la Mănăstirea Caraiman, la Buşteni!», atâta aş plânge acolo la Maica Domnului, până m-aş sătura! Vreau să îmi răcoresc sufletul; mi‑e dor de mănăstire!”. Şi am adormit. 
Eu eram deja soră de mănăstire. De ceva vreme stăteam acasă, din ascultare, din cauza tatălui meu, căci mari încercări aveam din pricina urii lui. Uneori nu mă mai ridicam din pat. Mă durea tot trupul…
M-am trezit de dimineaţă, am intrat pe internet şi am întrebat o fostă colegă de liceu ce mai face, căci nu vorbisem cu ea de la terminarea liceului. În adâncul inimii m-am gândit că ea m-ar putea ajuta. Bucuroasă, mi-a mărturisit că îi e dor de mine, sentiment pe care nu l-am primit, căci eu nu fusesem într-o relaţie apropiată cu ea, fiindcă avea o situaţie materială deosebit de bună şi nu frecventam aceleaşi cercuri. În plus, în liceu, ea spunea că am faţă de măicuţă, iar eu mă supăram. M-a invitat în oraş, dar am refuzat-o amabil, spunându-i că sunt soră şi că, dacă doreşte, o invit la mine. Încântată de idee, mi-a spus că va veni în câteva minute (ea locuieşte la 10 km distanţă de mine, în Săcele, judeţul Braşov). 
M-am cam speriat, ce-i drept! Ce să facă ea la mine?! Noi avem caractere diferite; cine ştie pe unde o să vrea să mă ducă. Îmi spusese că vom merge în natură, dar nu prea aveam încredere în ea. Doamne, de ce îngădui să vină?! Sau poate nu îngădui, că nu găsim niciun folos din asta. L-am sunat pe părintele meu, să îl întreb dacă pot să merg cu ea „în natură”, în caz că ajunge. Parcă speram să nu vrea… A tăcut câteva clipe şi a zis: „Mergeţi!”. Nici n-am terminat bine convorbirea, că a şi ajuns Oana. 
Zice: „Tocmai mi-am făcut plinul la maşină. Te duc oriunde vrei, în ţară!”. În glumă, i-am zis: „Hai la Buşteni!”. Şi acolo am ajuns! Am luat-o şi pe surioara mea cu noi. 
M-am rugat acolo la Măicuţa Domnului; parcă era un vis! Oana avea alte concepţii, alte crezuri, dar n-am putut decât să mă rog pentru ea… M-am trezit povestindu-i de încercările mele. Până la urmă i-am bătut apropo de un împrumut, dar „bineînţeles că nu avea bani”. Se învârtea în cercuri mari, poate ar fi reuşit, dar până la urmă toate stăteau  în voia lui Dumnezeu. Am fost şi la ea acasă, apoi a venit ea la mine în aceeaşi zi, dar eu nu înţelegeam mai nimic. M-am bucurat că am ajuns la mănăstire, dar simţeam o apăsare, căci ea îmi vorbea de tot felul de practici care îmi făceau inima să o ia la goană. 
Peste câteva zile, m-a sunat să îmi spună că a vorbit cu un prieten şi că i-a dat nişte bani pentru noi pe care nu mai trebuie să îi înapoiem. Nu am luat-o în seamă, ştiind că nu e un om de cuvânt. M-am bucurat aparent. Zilele treceau şi 10 mai se apropia. Mi-am călcat pe inimă şi am îndrăznit să o întreb dacă poate să ne dea acei bani, în caz că îi are. Nu îmi răspundea nici pe internet, nici la telefon. Nu înţelegeam de ce s-au întâmplat toate acestea. Mă simţeam umilită oarecum… Am sunat-o pe 9 mai şi mi-a spus că a doua zi ea pleacă din ţară şi că se întâlneşte cu mama în oraş să îi dea banii.
   S-au întâlnit pe 10 mai, de Izvorul Tămăduirii, şi i-a dat 3.800 RON şi de atunci nu ne-a mai vorbit. Cred că nici ea nu ştie ce s-a întâmplat. Când mama a ajuns la serviciu cu banii, oamenii cărora trebuia să îi înapoieze tocmai ajunseseră, întrebând de ea.
   Atunci am realizat cu adevărat că dacă Îl pui mereu pe Dumnezeu pe primul loc, El nu te va lăsa niciodată singur. Minunile au continuat şi cu alţi sfinţi pe care îi lăudăm şi cărora le mulţumim că se ostenesc pentru noi, păcătoşii. Să avem nădejde!

Sora Ramona Fărăian, jud. Braşov.


P.S. Fără să ţin cont de ceva, am relatat aceste minuni, iar când mă uit la dată: 9 Mai. Exact acum un an am primit vestea că vom avea banii. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!