O minunile relatată de părintele Justin Pârvu

Cu părintele Ilie Lăcătuşu am stat patru ani la Pe­ri­pr­ava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin in­ter­io­ri­za­rea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi, atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spu­nea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne ru­găm a­tunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot tim­pul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîn­semnatul.

Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Del­tă, când părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ia­nuarie, ne-au trimis în colonie, la canal, la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iar­nă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi vă­zusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mi­tra­­liere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom re­fuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo pa­truzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să in­trăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci, te duci într‑o ştioal­­nă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la în­ce­put.

Dar părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm, pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Mai­ca Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate ne­vă­tă­maţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu to­ţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare a­colo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frun­ze, trebuia frumos, curăţat, mă­su­rat, pus la dimensiune şi e­ra un ger de - 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât ve­deai nufărul galben înflorit sub gheaţă.

Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne‑au urmărit în tot acest timp şi, dedesubt, florile de sub gheaţă. Ei bine, e­ram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare mi­­nune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi, e­ra ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oa­se. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a lumi­nat de ziuă. Era o căl­du­­ră, de se minunau şi caraliii. Ne‑am dezbrăcat şi s-au us­­cat hainele ca la cea mai fier­binte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne‑am îmbrăcat şi hai la co­lo­nie.

Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun in­ter­nat, n-a fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor pă­rin­te­lui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…